Omul în casa de lemn

Am citit anul trecut câteva fragmente din jurnalul lui Eugen Negrici publicate într-o revistă culturală. Era acolo o notiță care spunea că două sunt motivele pentru care o femeie se apucă să scrie. Primul: când vrea să seducă; pe al doilea nu reușesc să mi-l amintesc, în mintea mea, în locul imaginii acelor cuvinte pe pagină e un blanc, nici nu mai știu dacă la Negrici ordinea motivelor era aceasta și nu invers, cum ar putea fi acest lucru interpretat psihologico-artistic?, dar psihanalitic? Totuși, tocmai această omisiune (voluntară sau nu) a memoriei mele despre al doilea motiv și reținerea primului mi se dezvăluie ca un parcurs incitant de la care să pornesc.

Să luăm ce cunoaștem: dorința de seducție prin literatură. O parte din mine obiectează că această reducție pe genul feminin e tardivă. Că, în fond, scriitorii în general sunt propulsați de impulsul de-a seduce. Că, mai departe, de ce să vorbim despre asta doar legat de scriitori și să nu extindem la întreaga tagmă artistică – cum rămâne cu pictorii, regizorii, muzicienii? În final, că dedulcirea minții umane cu asemenea aforisme nu face decât să clocească noi segregări împrejmuite cu sârma ghimpată a inteligenței. Însă, am poftă de jocul lui Negrici și o să încerc să-l iau ca atare. Să seduc, deci.

Când scriu (indiferent ce, eseu sau proză), mi se conturează dinainte silueta cuiva. Nu numai a unui posibil cititor pe care deja să-l cunosc. Ci, adesea, a unui bărbat care stă cu spatele, în picioare, ușor aplecat deasupra unei mese, în fața unei ferestre, într-o casă din lemn. (Flaubert spunea că pe Michelangelo și-l închipuie în întuneric, cu o lumânare, cu spinarea încovoiată peste vreun desen sau plan la care lucrează. Dar nu cred că imaginea mea provine de aici. E doar, într-un fel, convergentă. Amândouă imaginile, și a lui Flaubert și a mea, își sunt anterioare lor însele, arhetipale.) Silueta bărbatului pe care-l văd e, mai mult decât carnală, una meditativă – alcătuită la încrucișarea aburilor gândurilor necunoscute și a atmosferei personale ale acelui celălalt, către care sunt emanate stafiile dinăuntrul cuvintelor mele. Aceste stafii – și modulația lor în aer, intensitatea coregrafiei lor, interacțiunea dintre moleculele lor și cele ale celuilalt – preschimbă și sunt preschimbate de orice infimă încordare din silueta bărbatului. Uneori, el doar privește pe geam, alteori îl simt cum bate ușor în masă (a nerăbdare?) sau lovește ceva cu ciocanul (un obiect din porțelan, o nucă, un cui?). Sunt dăți când și eu îi întorc lui spatele și pe spinările noastre se zburlesc sute de fire dintr-un sânge electric, alb, polizat de toate venele, angoasele și iubirile. Când ies în lume, firele astea se lungesc, unele se articulează ca un bici și vociferează, altele mă trag puțin îndărăt, în preajmă. (Mă gândeam de curând că poate nu trebuie să fii mereu „la țintă” – la țintă cu vorbele tale, la țintă cu acțiunile tale, la țintă cu starea ta – pentru a izbuti să nu fii „pe lângă”. Cele două mari obsesii. Poate mai bine e să fii știi să fii în preajmă. Știu asta, dar mai am până s-o știu. Ca pe multe alte lucruri.)

Da, această vedenie a bărbatului în casa de lemn năvălește – în sinea mea și din mine în intenția scrisului meu – cu un întreg tsunami erotic. De la parada de idei și teorii pe poante agere și în tutu în jurul unor autori care mă influențează, la bravada de valkyrie care face față suferințelor. Până la pulsul mat, atemporal, când scrii fragilitatea lucrurilor, pulsul acela care-i nonșalant dacă e feminin sau nu. Până la accentul matern. Da, cuvintele vor să seducă și stilul e și o supă de hormoni. (Iar cochetăria nu merge să fie agonică – ea e vie, sau deloc.) Dar, ceea ce mai face această tentativă de atracție e să plămădească scrisul din mers, dincolo de intenția inițială (care, fiind vorba de o femeie, e încă dificil de clasificat, ar spune probabil Negrici).

Și ajungem la al doilea motiv pentru care o femeie scrie, cel uitat. Să încercăm să-l reconstituim: dacă primul ținea de eros, celălalt pesemne că se înrudea cu moartea. Să fie faptul că o femeie scrie când tinerețea i-a trecut? Sau când consideră că a pierdut totul și a pierdut până și fatalismul că a pierdut totul? Sau când – din vocația de-a se uni cu tot (ceea ce s-ar numi sentiment de sacrificiu) – dorește ca prin scrisul ei să devină una cu o anumită persoană, cu o anumită stare sau vis? Cuvintele ei – asemenea unei formule magice – s-o reaștearnă în natură, în elemente, între claviculele lucrurilor unde să le asculte, să le încălzească. Dar, cred că pe acest al doilea motiv o să-l las așa cum l-am găsit: nenumit.

Pe cine încercăm noi, femei sau bărbați, să seducem prin stil? Am avut de-a lungul timpului o listă consistentă. O parte din ea încă mai există. În ultima vreme, însă, încerc prin stilul meu să-L seduc pe Dumnezeu (sau, dacă vreți, puteți să-i spuneți acea energie a universului). Să ne dezmorțim puțin unul în altul, și eu și El.

Googly googly googly

De mult nu mi s-a mai întâmplat să plâng așa la un film!

(Poate că n-ar trebui să încep astfel – în loc să-i incite pe oameni, fraza de mai sus ar putea să-i facă pufnească a lehamite – mai ales pe cei ce știu c-am terminat un master la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii cu o disertație pe film – ce student la CESI bocește la filme în loc să le urmărească intelectual, rece, cu tolba plină de referințe cinematografice obscure, notând minutul și cadrul? – și în ce ligă Z se află filmul acela la care a plâns? – da, rata încrederii în mine ar fi numaidecât sabotată. Asta e, eu cred că mărturisirile sincere și nepopulare constituie uneori un bun PR.)

Filmul cu pricina nu e nou, e din 2008. Dar nu-mi amintesc să fi auzit de el pe când îmi făceam veacul în adolescență. The Fall, regizat de indianul Tarsem Singh, cu actori aproape necunoscuți (dintre care, extraordinara fetiță protagonistă, Catinca Untaru, e româncă). În anii ’20, la un spital-sanatoriu, o copilă româncă – imigrată cu familia în SUA – întâlnește un tânăr cascador de la Hollywood din filmele mute. Amândoi pacienți, amândoi răniți în urma unor căderi (și accentuez – e vorba de căderi, nu doar de căzături fizice). O relație electrizantă între ei. Și povestea începe. Povestea pe care, în fiecare zi, tânărul i-o deapănă fetiței, și care cere și vieții s-o urmeze. Cinci bandiți jurați răzbunării (Banditul Albastru, Indianul, Fostul Sclav, Omul cu bombele și… naturalistul englez Charles Darwin) plus un Mistic, un guvernator odios, o prințesă la ananghie, și Vestul Sălbatic ale cărui „oaze” nu sunt obișnuitele saloon-uri, ci câteva terase asiatice și palate indiene. Toate trecute printr-un alambic suprarealist. (Imaginile, chiar și când deviază către manierism, se susțin aici. Aș zice că are ceva din flamboianța cinema-ului sud-coreean – minus incesturile. Singh apelează abil la citări și aluzii din filmele mute, și chiar și la împrumutul unei scene dintr-un documentar pe care universul CESI a conspirat să-l văd anul acesta, e vorba de Baraka din 1993.)

Nu știu voi, dar eu tânjeam după o asemenea poveste. Și pentru că în ultimele luni (după multă vreme, tihnite și prielnice) chakra reveriilor mi-a fost mai puternic activată. Iar basmul de aici nu e unul al happy-end-ului. Ci – ca orice basm adevărat – e unul al misterului. Știți, stranietatea aceea legată de filmele mute. Frisonul acela pe care ele ți-l șfichiuiesc prin toate oasele, mai cu seamă după ce-ai crescut în Full HD Resolution. (Coincidență: cam în aceeași perioadă luasem „Cartea iluziilor” de Paul Auster. Acolo se vorbea despre un
actor și regizor de film mut – fictiv – care a dispărut în culmea carierei, în anii ’20. Prin anii ’80, protagonistul scrie o carte despre el, apoi află că, de fapt, omul considerat de toți mort e încă viu și vrea să-l cunoască. În afara intrigii, ceea ce hipnotizează sunt reflecțiile despre peliculele mute. Amintesc una – o redau aproximativ: că imaginea acestui tip de film e pură tocmai pentru că ea nu e îngreunată de sonor, și tocmai de aceea, ea redă figura și e dincolo de reprezentare.)

Cel mai straniu aspect al filmului mut (pe care eu l-am descoperit abia când am vizionat The Fall) îl reprezintă cascadorii lui. Cei care cădeau, în locul actorilor. Filmul mut geme de astfel de momente de căderi, plonjări, bușiri, lovituri, slap-stick (mă rog, astea din urmă apar mai mult în comedii). Adică – tot soiul de acțiuni pe care mintea e învățată să le coreleze cu sunetul lor. Nu cade nimeni fără să duduie, de la Adam încoace. Dar însuși zgomotul e aici suprimat. Și acele acțiuni se decojesc de o latură a lor – devin nefirești, himerice – atenționează asupra trupului uman și asupra mișcării lui. E căderea un gest? E gestul ei o imagine? Absența sunetului nu face imagine impersonală. Dimpotrivă, îi insinuează o valență personală pentru care, ca spectator, ești nevoit să lupți. Absența sunetului o resimți în imagine precum acei oameni care și-au pierdut un picior sau o mână și simt încă durerea membrului dispărut. Umbra durerii din compasiuneape care n-o mai poți întinde în tot trupul.

Iar anonimitatea cascadorilor din filmul
mut implică acea valență personală. Cineva care rămâne anonim nu e anulat ca persoană. Tânărul din The Fall reunește toți acei cascadori rămași necunoscuți. Un mit. Pe ei, îi poți doar ghici camuflați sub o pălărie sau într-o fracțiune de secundă în care trupul lor efectuează căderea în peliculă. În ei se concentrează mutismul acestor filme și peste ei se așterne țesutul muzicii de vioară sau pian ce acompaniau vizionarea. Niște oameni care au fost dematerializați pentru ca ei să stăruie doar sub forma imponderabilă a actului lor. Și acel act leagă tot filmul.

Ozificare

Răgazul de dinainte ciclonului. Așa se numește la mine acel moment când am descoperit pofta de literatură. Aveam cinci ani, cred c-am mai povestit despre asta oamenilor, era după-amiază, stăteam în camera mea la bunici și aveam în mână „Vrăjitorul din Oz”. Prima pagină. Jubilez de fiecare dată când îmi aduc aminte de acea primă pagină! Nu pentru c-ar fi fost scrisă în vreun stil năucitor și dichisit. Tocmai simplitatea ei conta. Ne-întâmplarea din ea. Câmpul cenușiu al Kansasului, paralizat, steril, strivit sub atmosfera încărcată. N-aș fi vrut să se termine niciodată acea primă pagină. Căci știam povestea, îmi fusese citită înainte de părinți, cunoșteam cum ea conduce, pe dalele aurite, spre aventuri și magie. Dar gloria de smarald a țării lui Oz nu mă satisfăcea (și oricum, aceea era gloria unor lentile). Pentru mine, țara lui Oz și a făgăduinței literare era acolo – în Kansas-ul părăginit dinaintea ciclonului. Acela detona în mine dorința de-a rescrie acea pagină la infinit și de a-i pritoci tensiunea pentru a o înțelege. (La douăzeci de ani, reîntâlneam acea tensiune în filmele lui Bela Tarr, și de fapt ne întâlneam amândoi în Oz-Kansas.) Ce zăcea acolo? Era un no man’s land. Era a girl’s land.

Iar fata era Dorothy. Când am reluat cartea anul trecut, mă gândeam cât de atipic și totuși esențial e faptul că personajul principal e o fetiță. Atipic pentru că vorbim de o perioadă în care cărțile pentru copii propuneau eroi băieți (în SUA, Tom Sawyer, Huckleberry Finn, prințul și cerșetorul lui Mark Twain, chiar și Peter Pan din Albion, lansat la doi ani după Vrăjitor). Aflasem de pe Wikipedia că mama soției lui Baum, Matilda Joslyn Gage, a fost sufragetă. Așa încât, corelația mea astuțioasă a fost că anumite trăsături ale feminismului (sau, hai să le zicem, ale promovării femeii) s-au infiltrat și la soția și apoi în familia scriitorului și astfel s-a decis el să schimbe paradigma și să aducă în prim plan o copilă. Ei bine, paradigma a fost revoluționată din alte motive. Iar la început, Dorothy fusese menită să fie și ea băiat (Baum avea doar fii, așadar era natural să încripteze în personaj portretul lor). Mrs. Baum, însă, își dorise mereu și o fiică. Când o nepoțică a ei dinspre soră (sau frate, nu importă), pe care o îndrăgea, a murit la o vârstă fragedă, femeia a fost frântă. Ca alinare și dar, Mr. Baum a ales să prefacă protagonistul masculin într-unul feminin. Și să-i dea numele nepoțicăi. Și-așa se scrie (uneori) istoria literară: prin daruri.

Pentru mine, Dorothy rămâne unul dintre excepționalele modele de feminitate. Limpezimea acțiunilor ei, a alegerilor ei. (Le-am mai spus asta unor prieteni – în viziunea mea, limpezimea e contrapartida lucidității. Dacă luciditatea e masculină și derivă de la elementul solar, celest, bărbătesc – limpezimea e feminină pentru că ține de elementul acvatic. Cu ajutorul lucidității, poți vedea lucrurile așa cum sunt. Însă, neajunsul ar fi că privindu-le prea fără filtru sau nuanțe, ajungi să nu mai vrei să și faci ceva în privința lor. Ajungi să nu mai crezi în nici o salvare, căci uite cât de corupt e totul, nu-i așa? Limpezimea – când e exercitată în toată splendoarea ei – scoate la iveală unduirea lucrurilor, capacitatea lor de-a se transforma. Asta nu presupune că cea din urmă e superioară, ci că ele trebuie îmbinate, așa cum ele se îmbină în spiritul oricărui om, bărbat sau femeie. În fine, despre asta, mai pe larg, cu altă ocazie.)

Și mi-a atras atenția scena în care cei patru călători (plus Toto) i se înfățișează, în particular, lui Oz. Pentru fiecare, vrăjitorul apare sub alt aspect, asemeni unui Proteu. Un cap pentru Dorothy, o femeie frumoasă pentru Sperie-ciori, o bestie pentru Omul de Tinichea și o minge de foc pentru Leu. Cum, n-ar fi trebuit să fie inversate aparițiile lui? O totală devălmășie! Dar realizată cu luare-aminte (Oz știa el și alte secrete decât cel de a-i pricopsi pe locuitorii orașului său cu lentile verzi!). Căci fetița pentru a fi copil și femeie trebuie să învețe să convingă mintea. Omul inteligent și rațional trebuie, la rândul lui, să învețe să se apropie de feminitate; romanticul de limba fiarelor; iar forța pe limba copilului, care e jocul (mingea de foc). Cel care tânjește după Orașul de Smarald trebuie să învețe să iubească acel Kansas de dinaintea ciclonului.

Cartea „Vrăjitorul din Oz” e prima ei pagină, prima ei pagină, prima ei pagină…

Pete solare

Încă n-am terminat cu dificultatea de-a supraviețui verii. Când am conceput acest calendar, prima lectură de vară care mi-a apărut în minte a fost „Stol de păsări albe” de Yasunari Kawabata. (Precizare: mă sâcâie puțin cuvântul „lectură” – îmi dă senzația unui act în care nu ești dedicat, îngurgitat, transformat de o carte. Pare mai curând o răsfoire leneșă, sub ochelari Ray Ban, pe un șezlong dintr-un mall. Ca și cum ai „lectura” din filosofia lui Sartre și te-ai simți edificat de modul în care ai putea s-o aplici în marketing… Nu că lumea contemporană nu s-ar deda unor asemenea istețisme! O să găsesc un termen mai calin în loc de „lectură”.)

Așa. Kawabata. Amintirea pe care mi-au lăsat-o romanele lui e de mișcare în cerc. Interminabilă. Cuvintele și scenele au ca nucleu momente ale unor personaje. Gesturile lor. Imagini ale lor care lâncezesc în istorie din prezent până epoca Heian. Momente de frumusețe, întristare și dezgust (deși, la Kawabata, frumusețea pare mai curând doar numele ei pus pe post de cap pe trupul întristării și al dezgustului). 

În vara în care am citit romanul de care vă spuneam, două au fost imaginile care mi-au pulsat din această carte. Era un acolo un personaj feminin care avea pe sâni niște pete negre, întărite, din care se ițeau fire de păr. Într-unul din momentele ei, femeia asta își tăia cu o forfecuță de unghii acele fire de păr. Mai era și o fată care avea brodat pe kimono motivul celor o mie de cocori – stolul de păsări albe. Bărbatul privea toate acestea. Nu atât le comenta sau le interpreta, cât doar privea în mintea lui către petele negre de pe sânii acelei femei și către petele albe de pe kimono-ul tinerei. La Kawabata, o imagine e prea plină și, în același timp, prea simplă pentru a accepta teoria. Ea se scutură de teoriiși o face inconștient. Imaginea e doar ceea ce ea este. Ca o piesă de Go pusă pe tablă – marchează un teritoriu în timp. Negru sau alb.

În acele zile, în halucinațiile ce irump pe retină
de la soare, regăseam și eu acele pete negre scârboase și petele albe ale cocorilor brodați. Se suprapuneau. Kawabata, la fel ca prietenul lui Yukio Mishima, discută programatic în romanele lui despre pervertirea tradiției și a profunzimii Japoniei, despre risipirea acelui simț al timpului care toarce în detalii. Așa că în acest roman, aceste două detalii – cele două tipuri de pete – devin niște găuri negre care mătură totul din jur, până și personajele, pentru a recupera ceva. Dar ceva ce e dincolo de dialectica dintre trecutul nipon și prezent, dintre spiritualitate și mimetism.

A fost o vară cleioasă, aceea.

Anul următor, în iunie, mi-a fost dat să văd o imagine care, de-atunci, tot modifică în mine sentimentul despre anotimpul canicular. (Mama obișnuia să-mi spună că ei îi place vara pentru că oamenii fără adăpost nu mai sunt nevoiți să doarmă și să hoinărească în frig.) Eram pe Magheru – fiind sâmbătă dimineața, bulevardul era mai mult pustiu – mergeam avântat și frivol către biblioteca BCU. Pe lângă Cinema Patria, pe marginea trotuarului: un bărbat și un băiețel. Dormeau întinși pe bucăți de carton și pe haine. Îmbrățișați. Câteva secunde m-am oprit să-i privesc. Apoi ceva s-a schimbat în ritmul mersului meu. Petele negre de pe sânii acelui personaj feminin, petele albe de pe kimono, și între ele această mandorlă a unui tată și a unui copil care dorm pe stradă. Și-ți mai spui în gând că trebuie să reziști?…

Vara. Cataloage. Vioara Bara. Gili Mocanu

Voi începe calendarul cu vara pentru că în mijlocul ei ne aflăm.

Strașnică perioadă! Vorbeam cu niște prietene despre anotimpul acesta – una dintre ele spunea că e psihedelic. Nimic nu mai are sens vara. Pentru că, într-un fel, totul a fost planificat: pentru concedii și vacanțe, pentru munca și deadline-urile de după. Și pare că timpul a fost astfel dezafectat. Iar cei care nu-și planifică (dintre care fac parte) ajung să resimtă și să fie infestați cu toate carcasele goale din care ceilalți au luat timpul. Carcase ca cele de carne de vită atârnate prin abator (ah, precizare: nu-mi place să folosesc cuvântul abator pentru că deja, în literatura ultimelor decenii, cuvântul acesta a fost râcâit la maxim, somat aproape la fiecare strigare. O să scriu cu altă ocazie despre lucrul acesta și despre sentimentul meu legat de el).

Așa încât e dureros să te descurci cu cititul vara. Pare că și cuvintele duhnesc a carne combinată cu miros de hotel și aeroport. În adolescență (și văd că încă mă ține), aveam impresia că a citi o carte vara, în vacanță, e ca și cum ai sta într-un șanț. (În momentul în care scriu aceste rânduri, memoria mea despre vacanțele din liceu se concentrează toată într-un unic moment nefericit în care mă luptam să citesc Magicianul de John Fowles. A fost o îmbrățișare sufocantă între mine și acest roman. Ca senzație – e genul de proză pe care-l lași să se prelingă peste tine, uleios, efect cu-atât mai accentuat de canicula verii.)

Și, poate că nici n-ar trebui să vă vorbesc despre citit. Ci despre privit. Și nu despre cărți, ci despre albume. Mai exact, despre cataloage/albume pe care le-am primit vara trecută și vara aceasta (și pe care în această dimineață le-am regăsit în biblioteca mea).

E vorba de Miere de spin, catalogul expoziției Vioarei Bara de anul trecut, din iulie. Expoziția a avut loc la Palatul Mogoșoaia, curatoriată de criticul Erwin Kessler care a scris și prezentarea din catalog. De vreme ce am spus că deocamdată nu citim, ci privim – am dat direct la imagini și la titlurile lor. „Și Dumnezeu este foarte nehotărât cu noi”. „Universul cel mare mănâncă universul cel mic”. „Datu-ți-s-a o singură clipă eternă și Luna s-a făcut roșie”. „Peștele-ochi doarme cu fața spre lună”. „Fata din spatele Soarelui”. Acestea sunt câteva din titlurile tablourilor Vioarei Bara. Parcurgând aceste cuvinte/versuri/haiku-uri, lumea nu pare mai suportabilă, dar oarecum  mai manevrabilă. Lucrările aferente acestor titluri iradiază caniculă. Canicula care e și în mintea celor hipersensibili la fenomenul ilicit numit vară.

Vioara Bara, O iguană mănâncă o altă iguană

Cel de-al doilea catalog de care pomeneam e al lui Gili Mocanu, făcut de Galeria H’art. Un catalog/album în două volume maniheiste – unul alb și unul negru care au pe copertă doar inițialele artistului. GM. Ca la un document strict secret. (Acum câteva săptămâni, în seara când am primit aceste volume, am mers la o terasă. Volumele erau pe masă. Acel GM înscris pe ele nu trăda nimic pentru ceilalți, mă gândeam eu – puteau să conțină de fapt niște flacoane cu vreun elixir rar sau cu explozibil. De la o altă masă, însă, un domn în vârstă îmi strigă: De unde ai luat Gili Mocanu? Așa am intrat în vorbă. Mi-a recomandat volumul negru – cel alb nu era atât de convingător, spunea. Mărturisesc că ulterior așa mi s-a părut și mie. Sau mai bine zis, volumul alb era pentru un alt tip de gust decât al meu.) Aici titlurile lucrărilor sunt tăiate în stâncă. Scurte. „Fără titlu”, în general. Structuri, pământ surpat, pământ rupt ca un coltuc de pâine. Amintesc și tabloul Names of God – înscrisuri sfărâmate, stâlcite.

Gili Mocanu, Fără titlu

Văzuți unul după altul (cum fac eu acum), VB și GM par că radicalizează sexul lucrărilor lor. VB își face mai alertă feminitatea, GM își netezește mai mult masculinitatea. Îmi prinde bine să resimt așa ceva dimineața – modul altora de-a trăi cu sexul lor. Cred că de regulă când ne trezim, mai ales vara, ne aflăm într-un soi de confuzie (nu sexuală în sensul de ce orientare avem! ci sexuală în sensul de ambuscadă între psihic și spiritual, unde apare tendința de-a lâncezi mai mult în psihic și afecte). Avem nevoie de cineva să ne reintroducă în lume – cum au făcut-o pentru mine acum acești doi artiști români.

Calendar

Când eram la facultate la Literatură Universală și Comparată, trebuia să citesc cât mai mult în cât mai puțin timp. Uneori mă simțeam ca la McDonald’s – hălci de pagini se cereau înghițite pe nemestecate. Romane, poezie, critică, eseistică, filozofie (da, era „cu de toate”). În fine, poate că acesta e cel mai fin extremism, extremismul cunoașterii. (Dar aștept să cunosc mai multe despre mine însămi, să văd cum această opinie va fluctua. Brrr!)

Însă, îmi place să-mi închipui versiunea gurmandă a literaturii. Să văd cum o carte (sau o povestire sau o poezie) se pretează unui anumit anotimp, unei anumite luni din an (și nu oricând, oricum, oricât). Sau cum textul se unduiește în funcție de recitirea lui într-un alt sezon. De aceea, m-am gândit să pornesc acest calendar al cărților. Nu e vorba doar de a savura o carte într-un anumit moment. Ci și de-a te savura pe tine însuți încă o dată. Să te savurezi, să te introspectezi, să te confrunți.

Să confrunți moartea. (Alunec pe o patină funestă, în viziunea unora – pe blog trebuie să promovezi lucruri pe un ton entuziast și glorios – nu excelez la așa ceva, deși la testul de personalitate al lui Jung a rezultat că sunt în categoria Champion – dar campion poți fii și pentru nostalgii.) De câte ori am recitit până acum (într-adevăr, până la douăzeci și șase de ani n-au fost chiar atât de copleșitor de multe ori, dar au fost), se insinua o fulgurație a morții. Ca și cum cărții înseși i s-ar fi acrit de mine, ca unei bătrâne care nu mai vrea să povestească, vrea doar să stea cu obrajii între palme, coatele înfipte în genunchi, să tacă, iar nepoții să se descurce cum pot cu entropia universului. Și eu deopotrivă mă săturam să regăsesc aceleași lucruri dar fără frumusețea dreptului acelei prime nopți cu textul. Ce să ne mai zicem? Dar până și acreala aia mută merită ascultată și obținută de la o carte. Pentru că nu e vorba de-a citi (sar de la una la alta). Dar chiar așa e, verbul „a citi” e unul întrucâtva meschin. De fapt te catapultezi într-o lume, într-un răstimp.

Încă ceva. Îmi amintesc că la facultate aveam un coleg care oricând vorbea la curs sau după, indiferent despre ce carte era vorba, aducea în discuție pe Don Quijote. Mă gândesc dacă nu cumva și acesta e un mod de-a reciti. Spunea „Don Quijote” și pe limbă îi era ca o pastilă care-l trimitea acolo, între morile de vânt. Tripster. Să spui asta în fiecare anotimp și să privești cum se modifică savoarea și efectul. Ar trebui să scriu o povestire în care un personaj face asta și, tot consumând această pastilă, își consumă moartea (ca side-effect, i se reduc și senzațiile din timpul actului erotic). Sau o povestire în care fiecărui om să-i fi fost alocat un număr limitat de recitiri a unor anumite cărți, și-atunci oamenii – când și-au terminat doza – să facă schimb între ei. Hei, îmi dai doza ta Frații Karamazov pentru o doză de Sonete din Shakespeare? Pe șest, în întuneric. Din public, un gând al meu observă că numărul de recitiri oricum e limitat și întreabă cum rămâne cu literatura orală. Toate la timpul și răstimpul lor.

Zodiac

De câțiva ani tot mă gândesc la un zodiac literar, pentru că am obiceiul – când aflu de câte un scriitor – să mă uit nu doar la perioada în care a trăit, ci și la ziua și luna în care s-a născut, să-i aflu semnul astral. (Vi se întâmplă și vouă să vânați astfel de detalii?)

Nu cred neapărat în semnificația ultra-ezoterică și imanentă a zodiilor și nu sufăr de horoscopism (nici nu posed vreun talent supranatural de clarviziune). Însă, în primul rând, consider zodiacul o componentă culturală (la fel și Tarotul sau I-Ching). Acestea sunt modalități de organizare a timpului, a ciclului, a elementelor naturii și a unor simboluri și arhetipuri. Împărțirea la care ele recurg (pe zodii, pe arcane, pe hexagrame, după caz) reprezintă o încercare de sistematizare – cum să faci lumea lizibilă în funcție de un anumit pattern. Iar acestea sunt niște pattern-uri de la care să pornești, în care să te joci, dar pe care să le și depășești. Ele sunt așadar niște pretexte la care înveți să drămuiești și importanța lor dar și momentul în care ele devin pedante.

Un astfel de pretext este și acest zodiac. Desigur, e inspirat de structura cărții lui Harold Bloom despre geniu, unde criticul american aranjează scriitorii pe cele zece sephirot-uri. Și, tot precum Bloom, îmi rezerv subiectivitatea de-a alege anumiți scriitori și anumite scriitoare despre căror zodie literară să discut aici. Nu pentru că acești scriitori ar fi cei mai buni, nici pentru că ei ar fi cei mai reprezentativi nativi ai semnului lor (despre asta ar fi mult de discutat). E vorba doar de un suflu al lor pe care-l consider demn de împărtășit în cadrul zodiacului. Și de modul în care aspecte din opera lor denotă trăsături ale zodiei pe care o are fiecare dintre aceștia. Conjunctura lor astrală e, de fapt, trambulina pentru reflecții despre literatură.

Pentru aceasta, vă propun pentru început doisprezece domni și douăsprezece doamne ai/ale cuvintelor, pe care să-i (re)vizităm. Desigur, sub auspiciile binevoitoare ale lui Mercur, zeul literaturii.

Romanul meu. Ceară și bronz (fragment)

Wax is for women: Bronze is for men.

Our fate is only given in fight,

to die by divination is given to them.

(Osip Mandelștam, Tristia)

 

 

1. Drumul – Punctul de control

 

Ariadna aștepta – își ținea palmele reci de-a lungul gâtului înspre piept, gestul ei de așteptare.

Relua în minte parcursul întâmplărilor. Doica ei care îi transmisese lui Tezeu mesajul. Firul pe care mai apoi tot doica îl lăsase la capul patului acelui tânăr. Ea nu-l văzuse cu ochii ei, doar doica spunea că e chipeș. Iar acum, în fața ei, pe pământ, vedea capătul acelui fir, îl contempla îndelung – un boț de sfoară care ținea în el promisiunea bărbatului, a chipului său necunoscut. A tot ce era el și urma să vină către ea, să-l primească. Și atunci zâmbea.

Repede, însă, zâmbetul acela se desfăcu într-o grimasă. Da, firul era la el, dar de unde putea ști ea că e Tezeu cel ce va ieși din labirint? De ce să fie atât de sigură că el va învinge și nu celălalt? Și, dacă-i așa, poate că cel pe care ea îl va întâmpina nu va fi tânărul chipeș, ci Minotaurul. Apoi – încă mai rău – dacă ea nici nu-și va da seama care din ei e cel care urma să vină și căruia ea să-i fie soață? Ce știa doica bătrână și gârbovită ce înseamnă un om frumos – poate că el nici nu era chiar atât de…

Unul din ei va ieși. Un bărbat. Un monstru. Dar va fi acela Tezeu? Îl va putea ea distinge, ea care nu avea habar nici bărbații cum sunt, nici Minotaurul cum arată…

Acum, toată așteptarea plină de speranță de mai înainte se lichefie și Ariadna începu să se tânguie deznădăjduită.

 

Autocarul gonea. Părăsise autostrada, virând pe un drum departe de așezări și de oraș, în câmpul pustiu. Înăuntru, grupul copiilor era animat, pălăvrăgeau tare între ei, entuziasmați, poate nu neapărat de destinație în sine, cât de prilejul de-a merge într-o excursie cu clasa. Și de fapt, nu entuziasmați era cuvântul, altceva îi electriza, o stare mult mai ușoară care, datorită vârstei lor (unsprezece-doisprezece ani), nici nu încăpea încă într-un adjectiv. Așa ceva vine abia mai târziu, când tânărul trece încet în adult – vine abia din prea multă conștiință, când omul începe să-și dreseze stările în categorii. Entuziasm, tristețe, apatie. Apatie.

Ea îi tot privea și, în pofida oboselii din noaptea anterioară, cu instinctul unui vânător, tot încerca să capteze acel sentiment. Deocamdată în ei, nu se depusese și cuvântul, nu era nevoie de el – dar când se întâmplă asta? Nici nu băgăm de seamă, își zise, la douăzeci și patru suntem de mult sub jurisdicția unei categorii. Nu e ceva care să se petreacă într-un moment crucial și pătimaș, când avem prima suferință cu adevărat intensă și pe toți ceilalți ca martori. Ci abia pe urmă, într-o clipă oarecare, arbitrară, când așteptăm în metrou sau când alegem un bolero într-un magazin Vintage – cuvântul se instalează și aflăm că suntem deprimați sau volubili și nu mai știm cum e fără acel cuvânt. Nu mai știm.

Se întoarse către bărbatul de lângă ea, având impresia că împreună gândiseră acele lucruri, simultan. Că dialogul lor se continua prin șopotul tăcut, intuitiv, dintre ei („șopotul acela de undeva din zona diafragmei”). Dar el se uita înainte, cu bărbia în față, cu masca aceea a lui impasibilă la ce e în jur. (De o vreme și ea preluase, pe nesimțite, aceleași trăsături, se trezea că le repetă – chipul ei turnat în matrița mimicii lui – cât o enerva!). Când, după câteva secunde, îi simți privirea, el clipi brusc:

– Oribilă toată hărmălaia asta a plozilor, și pe tine te deranjează nu-i așa? Nu-i nimic, ajungem îndată!