Am citit anul trecut câteva fragmente din jurnalul lui Eugen Negrici publicate într-o revistă culturală. Era acolo o notiță care spunea că două sunt motivele pentru care o femeie se apucă să scrie. Primul: când vrea să seducă; pe al doilea nu reușesc să mi-l amintesc, în mintea mea, în locul imaginii acelor cuvinte pe pagină e un blanc, nici nu mai știu dacă la Negrici ordinea motivelor era aceasta și nu invers, cum ar putea fi acest lucru interpretat psihologico-artistic?, dar psihanalitic? Totuși, tocmai această omisiune (voluntară sau nu) a memoriei mele despre al doilea motiv și reținerea primului mi se dezvăluie ca un parcurs incitant de la care să pornesc.
Să luăm ce cunoaștem: dorința de seducție prin literatură. O parte din mine obiectează că această reducție pe genul feminin e tardivă. Că, în fond, scriitorii în general sunt propulsați de impulsul de-a seduce. Că, mai departe, de ce să vorbim despre asta doar legat de scriitori și să nu extindem la întreaga tagmă artistică – cum rămâne cu pictorii, regizorii, muzicienii? În final, că dedulcirea minții umane cu asemenea aforisme nu face decât să clocească noi segregări împrejmuite cu sârma ghimpată a inteligenței. Însă, am poftă de jocul lui Negrici și o să încerc să-l iau ca atare. Să seduc, deci.
Când scriu (indiferent ce, eseu sau proză), mi se conturează dinainte silueta cuiva. Nu numai a unui posibil cititor pe care deja să-l cunosc. Ci, adesea, a unui bărbat care stă cu spatele, în picioare, ușor aplecat deasupra unei mese, în fața unei ferestre, într-o casă din lemn. (Flaubert spunea că pe Michelangelo și-l închipuie în întuneric, cu o lumânare, cu spinarea încovoiată peste vreun desen sau plan la care lucrează. Dar nu cred că imaginea mea provine de aici. E doar, într-un fel, convergentă. Amândouă imaginile, și a lui Flaubert și a mea, își sunt anterioare lor însele, arhetipale.) Silueta bărbatului pe care-l văd e, mai mult decât carnală, una meditativă – alcătuită la încrucișarea aburilor gândurilor necunoscute și a atmosferei personale ale acelui celălalt, către care sunt emanate stafiile dinăuntrul cuvintelor mele. Aceste stafii – și modulația lor în aer, intensitatea coregrafiei lor, interacțiunea dintre moleculele lor și cele ale celuilalt – preschimbă și sunt preschimbate de orice infimă încordare din silueta bărbatului. Uneori, el doar privește pe geam, alteori îl simt cum bate ușor în masă (a nerăbdare?) sau lovește ceva cu ciocanul (un obiect din porțelan, o nucă, un cui?). Sunt dăți când și eu îi întorc lui spatele și pe spinările noastre se zburlesc sute de fire dintr-un sânge electric, alb, polizat de toate venele, angoasele și iubirile. Când ies în lume, firele astea se lungesc, unele se articulează ca un bici și vociferează, altele mă trag puțin îndărăt, în preajmă. (Mă gândeam de curând că poate nu trebuie să fii mereu „la țintă” – la țintă cu vorbele tale, la țintă cu acțiunile tale, la țintă cu starea ta – pentru a izbuti să nu fii „pe lângă”. Cele două mari obsesii. Poate mai bine e să fii știi să fii în preajmă. Știu asta, dar mai am până s-o știu. Ca pe multe alte lucruri.)
Da, această vedenie a bărbatului în casa de lemn năvălește – în sinea mea și din mine în intenția scrisului meu – cu un întreg tsunami erotic. De la parada de idei și teorii pe poante agere și în tutu în jurul unor autori care mă influențează, la bravada de valkyrie care face față suferințelor. Până la pulsul mat, atemporal, când scrii fragilitatea lucrurilor, pulsul acela care-i nonșalant dacă e feminin sau nu. Până la accentul matern. Da, cuvintele vor să seducă și stilul e și o supă de hormoni. (Iar cochetăria nu merge să fie agonică – ea e vie, sau deloc.) Dar, ceea ce mai face această tentativă de atracție e să plămădească scrisul din mers, dincolo de intenția inițială (care, fiind vorba de o femeie, e încă dificil de clasificat, ar spune probabil Negrici).
Și ajungem la al doilea motiv pentru care o femeie scrie, cel uitat. Să încercăm să-l reconstituim: dacă primul ținea de eros, celălalt pesemne că se înrudea cu moartea. Să fie faptul că o femeie scrie când tinerețea i-a trecut? Sau când consideră că a pierdut totul și a pierdut până și fatalismul că a pierdut totul? Sau când – din vocația de-a se uni cu tot (ceea ce s-ar numi sentiment de sacrificiu) – dorește ca prin scrisul ei să devină una cu o anumită persoană, cu o anumită stare sau vis? Cuvintele ei – asemenea unei formule magice – s-o reaștearnă în natură, în elemente, între claviculele lucrurilor unde să le asculte, să le încălzească. Dar, cred că pe acest al doilea motiv o să-l las așa cum l-am găsit: nenumit.
Pe cine încercăm noi, femei sau bărbați, să seducem prin stil? Am avut de-a lungul timpului o listă consistentă. O parte din ea încă mai există. În ultima vreme, însă, încerc prin stilul meu să-L seduc pe Dumnezeu (sau, dacă vreți, puteți să-i spuneți acea energie a universului). Să ne dezmorțim puțin unul în altul, și eu și El.
Iuna 