Când eram la facultate la Literatură Universală și Comparată, trebuia să citesc cât mai mult în cât mai puțin timp. Uneori mă simțeam ca la McDonald’s – hălci de pagini se cereau înghițite pe nemestecate. Romane, poezie, critică, eseistică, filozofie (da, era „cu de toate”). În fine, poate că acesta e cel mai fin extremism, extremismul cunoașterii. (Dar aștept să cunosc mai multe despre mine însămi, să văd cum această opinie va fluctua. Brrr!)
Însă, îmi place să-mi închipui versiunea gurmandă a literaturii. Să văd cum o carte (sau o povestire sau o poezie) se pretează unui anumit anotimp, unei anumite luni din an (și nu oricând, oricum, oricât). Sau cum textul se unduiește în funcție de recitirea lui într-un alt sezon. De aceea, m-am gândit să pornesc acest calendar al cărților. Nu e vorba doar de a savura o carte într-un anumit moment. Ci și de-a te savura pe tine însuți încă o dată. Să te savurezi, să te introspectezi, să te confrunți.
Să confrunți moartea. (Alunec pe o patină funestă, în viziunea unora – pe blog trebuie să promovezi lucruri pe un ton entuziast și glorios – nu excelez la așa ceva, deși la testul de personalitate al lui Jung a rezultat că sunt în categoria Champion – dar campion poți fii și pentru nostalgii.) De câte ori am recitit până acum (într-adevăr, până la douăzeci și șase de ani n-au fost chiar atât de copleșitor de multe ori, dar au fost), se insinua o fulgurație a morții. Ca și cum cărții înseși i s-ar fi acrit de mine, ca unei bătrâne care nu mai vrea să povestească, vrea doar să stea cu obrajii între palme, coatele înfipte în genunchi, să tacă, iar nepoții să se descurce cum pot cu entropia universului. Și eu deopotrivă mă săturam să regăsesc aceleași lucruri dar fără frumusețea dreptului acelei prime nopți cu textul. Ce să ne mai zicem? Dar până și acreala aia mută merită ascultată și obținută de la o carte. Pentru că nu e vorba de-a citi (sar de la una la alta). Dar chiar așa e, verbul „a citi” e unul întrucâtva meschin. De fapt te catapultezi într-o lume, într-un răstimp.
Încă ceva. Îmi amintesc că la facultate aveam un coleg care oricând vorbea la curs sau după, indiferent despre ce carte era vorba, aducea în discuție pe Don Quijote. Mă gândesc dacă nu cumva și acesta e un mod de-a reciti. Spunea „Don Quijote” și pe limbă îi era ca o pastilă care-l trimitea acolo, între morile de vânt. Tripster. Să spui asta în fiecare anotimp și să privești cum se modifică savoarea și efectul. Ar trebui să scriu o povestire în care un personaj face asta și, tot consumând această pastilă, își consumă moartea (ca side-effect, i se reduc și senzațiile din timpul actului erotic). Sau o povestire în care fiecărui om să-i fi fost alocat un număr limitat de recitiri a unor anumite cărți, și-atunci oamenii – când și-au terminat doza – să facă schimb între ei. Hei, îmi dai doza ta Frații Karamazov pentru o doză de Sonete din Shakespeare? Pe șest, în întuneric. Din public, un gând al meu observă că numărul de recitiri oricum e limitat și întreabă cum rămâne cu literatura orală. Toate la timpul și răstimpul lor.
Iuna 