Googly googly googly

Googly googly googly

De mult nu mi s-a mai întâmplat să plâng așa la un film!

(Poate că n-ar trebui să încep astfel – în loc să-i incite pe oameni, fraza de mai sus ar putea să-i facă pufnească a lehamite – mai ales pe cei ce știu c-am terminat un master la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii cu o disertație pe film – ce student la CESI bocește la filme în loc să le urmărească intelectual, rece, cu tolba plină de referințe cinematografice obscure, notând minutul și cadrul? – și în ce ligă Z se află filmul acela la care a plâns? – da, rata încrederii în mine ar fi numaidecât sabotată. Asta e, eu cred că mărturisirile sincere și nepopulare constituie uneori un bun PR.)

Filmul cu pricina nu e nou, e din 2008. Dar nu-mi amintesc să fi auzit de el pe când îmi făceam veacul în adolescență. The Fall, regizat de indianul Tarsem Singh, cu actori aproape necunoscuți (dintre care, extraordinara fetiță protagonistă, Catinca Untaru, e româncă). În anii ’20, la un spital-sanatoriu, o copilă româncă – imigrată cu familia în SUA – întâlnește un tânăr cascador de la Hollywood din filmele mute. Amândoi pacienți, amândoi răniți în urma unor căderi (și accentuez – e vorba de căderi, nu doar de căzături fizice). O relație electrizantă între ei. Și povestea începe. Povestea pe care, în fiecare zi, tânărul i-o deapănă fetiței, și care cere și vieții s-o urmeze. Cinci bandiți jurați răzbunării (Banditul Albastru, Indianul, Fostul Sclav, Omul cu bombele și… naturalistul englez Charles Darwin) plus un Mistic, un guvernator odios, o prințesă la ananghie, și Vestul Sălbatic ale cărui „oaze” nu sunt obișnuitele saloon-uri, ci câteva terase asiatice și palate indiene. Toate trecute printr-un alambic suprarealist. (Imaginile, chiar și când deviază către manie19d18661ff3a441e93574b0995a79c93rism, se susțin aici. Aș zice că are ceva din flamboianța cinema-ului sud-coreean – minus incesturile. Singh apelează abil la citări și aluzii din filmele mute, și chiar și la împrumutul unei scene dintr-un documentar pe care universul CESI a conspirat să-l văd anul acesta, e vorba de Baraka din 1993.)

Nu știu voi, dar eu tânjeam după o asemenea poveste. Și pentru că în ultimele luni (după multă vreme, tihnite și prielnice) chakra reveriilor mi-a fost mai puternic activată. Iar basmul de aici nu e unul al happy-end-ului. Ci – ca orice basm adevărat – e unul al misterului. Știți, stranietatea aceea legată de filmele mute. Frisonul acela pe care ele ți-l șfichiuiesc prin toate oasele, mai cu seamă după ce-ai crescut în Full HD Resolution. (Coincidență: cam în aceeași perioadă luasem „Cartea iluziilor” de Paul Auster. Acolo se vorbea despre un
actor și regizor de film mut – fictiv – care a dispărut în culmea carierei, în anii ’20. Prin anii ’80, protagonistul scrie o carte despre el, apoi află că, de fapt, omul considerat de toți mort e încă viu și vrea să-l cunoască. În afara intrigii, ceea ce hipnotizează sunt reflecțiile despre peliculele mute. Amintesc una – o redau aproximativ: că imaginea acestui tip de film e pură tocmai pentru că ea nu e îngreunată de sonor, și tocmai de aceea, ea redă figura și e dincolo de reprezentare.)

Cel mai straniu aspect al filmului mut (pe care eu l-am descoperit abia când am vizionat The Fall) îl reprezintă cascadorii lui. Cei care cădeau, în locul actorilor. Filmul mut geme de astfel de momente de căderi, plonjări, bușiri, lovituri, slap-stick (mă rog, astea din urmă apar mai mult în comedii). Adică – tot soiul de acțiuni pe care mintea e învățată să le coreleze cu sunetul lor. Nu cade nimeni fără să duduie, de la Adam încoace. Dar însuși zgomotul e aici suprimat. Și acele acțiuni se decojesc de o latură a lor – devin nefirești, himerice – atenționează asupra trupului uman și asthefall2upra mișcării lui. E căderea un gest? E gestul ei o imagine? Absența sunetului nu face imagine impersonală. Dimpotrivă, îi insinuează o valență personală pentru care, ca spectator, ești nevoit să lupți. Absența sunetului o resimți în imagine precum acei oameni care și-au pierdut un picior sau o mână și simt încă durerea membrului dispărut. Umbra durerii din compasiuneape care n-o mai poți întinde în tot trupul.

Iar anonimitatea cascadorilor din filmul
mut implică acea valență personală. Cineva care rămâne anonim nu e anulat ca persoană. Tânărul din The Fall reunește toți acei cascadori rămași necunoscuți. Un mit. Pe ei, îi poți doar ghici camuflați sub o pălărie sau într-o fracțiune de secundă în care trupul lor efectuează căderea în peliculă. În ei se concentrează mutismul acestor filme și peste ei se așterne țesutul muzicii de vioară sau pian ce acompaniau vizionarea. Niște oameni care au fost dematerializați pentru ca ei să stăruie doar sub forma imponderabilă a actului lor. Și acel act leagă tot filmul.

Ozificare

Ozificare

Răgazul de dinainte ciclonului. Așa se numește la mine acel moment când am descoperit pofta de literatură. Aveam cinci ani, cred c-am mai povestit despre asta oamenilor, era după-amiază, stăteam în camera mea la bunici și aveam în mână „Vrăjitorul din Oz”. Prima pagină. Jubilez de fiecare dată când îmi aduc aminte de acea primă pagină! Nu pentru c-ar fi fost scrisă în vreun stil năucitor și dichisit. Tocmai simplitatea ei conta. Ne-întâmplarea din ea. Câmpul cenușiu al Kansasului, paralizat, steril, strivit sub atmosfera încărcată. N-aș fi vrut să se termine niciodată acea primă pagină. Căci știam povestea, îmi fusese citită înainte de părinți, cunoșteam cum ea conduce, pe dalele aurite, spre aventuri și magie. Dar gloria de smarald a țării lui Oz nu mă satisfăcea (și oricum, aceea era gloria unor lentile). Pentru mine, țara lui Oz și a făgăduinței literare era acolo – în Kansas-ul părăginit dinaintea ciclonului. Acela detona în mine dorința de-a rescrie acea pagină la infinit și de a-i pritoci tensiunea pentru a o înțelege. (La douăzeci de ani, reîntâlneam acea tensiune în filmele lui Bela Tarr, și de fapt ne întâlneam amândoi în Oz-Kansas.) Ce zăcea acolo? Era un no man’s land. Era a girl’s land.

Iar fata era Dorothy. Când am reluat cartea anul trecut, mă gândeam cât de atipic și totuși esențial e faptul că personajul principal e o fetiță. Atipic pentru că vorbim de o perioadă în care cărțile pentru copii propuneau eroi băieți (în SUA, Tom Sawyer, Huckleberry Finn, prințul și cerșetorul lui Mark Twain, chiar și Peter Pan din Albion, lansat la doi ani după Vrăjitor). Aflasem de pe Wikipedia că mama soției lui Baum, Matilda Joslyn Gage, a fost sufragetă. Așa încât, corelația mea astuțioasă a fost că anumite trăsături ale feminismului (sau, hai să le zicem, ale promovării femeii) s-au infiltrat și la soția și apoi în familia scriitorului și astfel s-a decis el să schimbe paradigma și să aducă în prim plan o copilă. Ei bine, paradigma a fost revoluționată din alte motive. Iar la început, Dorothy fusese menită să fie și ea băiat (Baum avea doar fii, așadar era natural să încripteze în personaj portretul lor). Mrs. Baum, însă, își dorise mereu și o fiică. Când o nepoțică a ei dinspre soră (sau frate, nu importă), pe care o îndrăgea, a murit la o vârstă fragedă, femeia a fost frântă. Ca alinare și dar, Mr. Baum a ales să prefacă protagonistul masculin într-unul feminin. Și să-i dea numele nepoțicăi. Și-așa se scrie (uneori) istoria literară: prin daruri.

Pentru mine, Dorothy rămâne unul dintre excepționalele modele de feminitate. Limpezimea acțiunilor ei, a alegerilor ei. (Le-am mai spus asta unor prieteni – în viziunea mea, limpezimea e contrapartida lucidității. Dacă luciditatea e masculină și derivă de la elementul solar, celest, bărbătesc – limpezimea e feminină pentru că ține de elementul acvatic. Cu ajutorul lucidității, poți vedea lucrurile așa cum sunt. Însă, neajunsul ar fi că privindu-le prea fără filtru sau nuanțe, ajungi să nu mai vrei să și faci ceva în privința lor. Ajungi să nu mai crezi în nici o salvare, căci uite cât de corupt e totul, nu-i așa? Limpezimea – când e exercitată în toată splendoarea ei – scoate la iveală unduirea lucrurilor, capacitatea lor de-a se transforma. Asta nu presupune că cea din urmă e superioară, ci că ele trebuie îmbinate, așa cum ele se îmbină în spiritul oricărui om, bărbat sau femeie. În fine, despre asta, mai pe larg, cu altă ocazie.)

Și mi-a atras atenția scena în care cei patru călători (plus Toto) i se înfățișează, în particular, lui Oz. Pentru fiecare, vrăjitorul apare sub alt aspect, asemeni unui Proteu. Un cap pentru Dorothy, o femeie frumoasă pentru Sperie-ciori, o bestie pentru Omul de Tinichea și o minge de foc pentru Leu. Cum, n-ar fi trebuit să fie inversate aparițiile lui? O totală devălmășie! Dar realizată cu luare-aminte (Oz știa el și alte secrete decât cel de a-i pricopsi pe locuitorii orașului său cu lentile verzi!). Căci fetița pentru a fi copil și femeie trebuie să învețe să convingă mintea. Omul inteligent și rațional trebuie, la rândul lui, să învețe să se apropie de feminitate; romanticul de limba fiarelor; iar forța pe limba copilului, care e jocul (mingea de foc). Cel care tânjește după Orașul de Smarald trebuie să învețe să iubească acel Kansas de dinaintea ciclonului.

Cartea „Vrăjitorul din Oz” e prima ei pagină, prima ei pagină, prima ei pagină…