Pete solare

Încă n-am terminat cu dificultatea de-a supraviețui verii. Când am conceput acest calendar, prima lectură de vară care mi-a apărut în minte a fost „Stol de păsări albe” de Yasunari Kawabata. (Precizare: mă sâcâie puțin cuvântul „lectură” – îmi dă senzația unui act în care nu ești dedicat, îngurgitat, transformat de o carte. Pare mai curând o răsfoire leneșă, sub ochelari Ray Ban, pe un șezlong dintr-un mall. Ca și cum ai „lectura” din filosofia lui Sartre și te-ai simți edificat de modul în care ai putea s-o aplici în marketing… Nu că lumea contemporană nu s-ar deda unor asemenea istețisme! O să găsesc un termen mai calin în loc de „lectură”.)

Așa. Kawabata. Amintirea pe care mi-au lăsat-o romanele lui e de mișcare în cerc. Interminabilă. Cuvintele și scenele au ca nucleu momente ale unor personaje. Gesturile lor. Imagini ale lor care lâncezesc în istorie din prezent până epoca Heian. Momente de frumusețe, întristare și dezgust (deși, la Kawabata, frumusețea pare mai curând doar numele ei pus pe post de cap pe trupul întristării și al dezgustului). 

În vara în care am citit romanul de care vă spuneam, două au fost imaginile care mi-au pulsat din această carte. Era un acolo un personaj feminin care avea pe sâni niște pete negre, întărite, din care se ițeau fire de păr. Într-unul din momentele ei, femeia asta își tăia cu o forfecuță de unghii acele fire de păr. Mai era și o fată care avea brodat pe kimono motivul celor o mie de cocori – stolul de păsări albe. Bărbatul privea toate acestea. Nu atât le comenta sau le interpreta, cât doar privea în mintea lui către petele negre de pe sânii acelei femei și către petele albe de pe kimono-ul tinerei. La Kawabata, o imagine e prea plină și, în același timp, prea simplă pentru a accepta teoria. Ea se scutură de teoriiși o face inconștient. Imaginea e doar ceea ce ea este. Ca o piesă de Go pusă pe tablă – marchează un teritoriu în timp. Negru sau alb.

În acele zile, în halucinațiile ce irump pe retină
de la soare, regăseam și eu acele pete negre scârboase și petele albe ale cocorilor brodați. Se suprapuneau. Kawabata, la fel ca prietenul lui Yukio Mishima, discută programatic în romanele lui despre pervertirea tradiției și a profunzimii Japoniei, despre risipirea acelui simț al timpului care toarce în detalii. Așa că în acest roman, aceste două detalii – cele două tipuri de pete – devin niște găuri negre care mătură totul din jur, până și personajele, pentru a recupera ceva. Dar ceva ce e dincolo de dialectica dintre trecutul nipon și prezent, dintre spiritualitate și mimetism.

A fost o vară cleioasă, aceea.

Anul următor, în iunie, mi-a fost dat să văd o imagine care, de-atunci, tot modifică în mine sentimentul despre anotimpul canicular. (Mama obișnuia să-mi spună că ei îi place vara pentru că oamenii fără adăpost nu mai sunt nevoiți să doarmă și să hoinărească în frig.) Eram pe Magheru – fiind sâmbătă dimineața, bulevardul era mai mult pustiu – mergeam avântat și frivol către biblioteca BCU. Pe lângă Cinema Patria, pe marginea trotuarului: un bărbat și un băiețel. Dormeau întinși pe bucăți de carton și pe haine. Îmbrățișați. Câteva secunde m-am oprit să-i privesc. Apoi ceva s-a schimbat în ritmul mersului meu. Petele negre de pe sânii acelui personaj feminin, petele albe de pe kimono, și între ele această mandorlă a unui tată și a unui copil care dorm pe stradă. Și-ți mai spui în gând că trebuie să reziști?…

Vara. Cataloage. Vioara Bara. Gili Mocanu

Voi începe calendarul cu vara pentru că în mijlocul ei ne aflăm.

Strașnică perioadă! Vorbeam cu niște prietene despre anotimpul acesta – una dintre ele spunea că e psihedelic. Nimic nu mai are sens vara. Pentru că, într-un fel, totul a fost planificat: pentru concedii și vacanțe, pentru munca și deadline-urile de după. Și pare că timpul a fost astfel dezafectat. Iar cei care nu-și planifică (dintre care fac parte) ajung să resimtă și să fie infestați cu toate carcasele goale din care ceilalți au luat timpul. Carcase ca cele de carne de vită atârnate prin abator (ah, precizare: nu-mi place să folosesc cuvântul abator pentru că deja, în literatura ultimelor decenii, cuvântul acesta a fost râcâit la maxim, somat aproape la fiecare strigare. O să scriu cu altă ocazie despre lucrul acesta și despre sentimentul meu legat de el).

Așa încât e dureros să te descurci cu cititul vara. Pare că și cuvintele duhnesc a carne combinată cu miros de hotel și aeroport. În adolescență (și văd că încă mă ține), aveam impresia că a citi o carte vara, în vacanță, e ca și cum ai sta într-un șanț. (În momentul în care scriu aceste rânduri, memoria mea despre vacanțele din liceu se concentrează toată într-un unic moment nefericit în care mă luptam să citesc Magicianul de John Fowles. A fost o îmbrățișare sufocantă între mine și acest roman. Ca senzație – e genul de proză pe care-l lași să se prelingă peste tine, uleios, efect cu-atât mai accentuat de canicula verii.)

Și, poate că nici n-ar trebui să vă vorbesc despre citit. Ci despre privit. Și nu despre cărți, ci despre albume. Mai exact, despre cataloage/albume pe care le-am primit vara trecută și vara aceasta (și pe care în această dimineață le-am regăsit în biblioteca mea).

E vorba de Miere de spin, catalogul expoziției Vioarei Bara de anul trecut, din iulie. Expoziția a avut loc la Palatul Mogoșoaia, curatoriată de criticul Erwin Kessler care a scris și prezentarea din catalog. De vreme ce am spus că deocamdată nu citim, ci privim – am dat direct la imagini și la titlurile lor. „Și Dumnezeu este foarte nehotărât cu noi”. „Universul cel mare mănâncă universul cel mic”. „Datu-ți-s-a o singură clipă eternă și Luna s-a făcut roșie”. „Peștele-ochi doarme cu fața spre lună”. „Fata din spatele Soarelui”. Acestea sunt câteva din titlurile tablourilor Vioarei Bara. Parcurgând aceste cuvinte/versuri/haiku-uri, lumea nu pare mai suportabilă, dar oarecum  mai manevrabilă. Lucrările aferente acestor titluri iradiază caniculă. Canicula care e și în mintea celor hipersensibili la fenomenul ilicit numit vară.

Vioara Bara, O iguană mănâncă o altă iguană

Cel de-al doilea catalog de care pomeneam e al lui Gili Mocanu, făcut de Galeria H’art. Un catalog/album în două volume maniheiste – unul alb și unul negru care au pe copertă doar inițialele artistului. GM. Ca la un document strict secret. (Acum câteva săptămâni, în seara când am primit aceste volume, am mers la o terasă. Volumele erau pe masă. Acel GM înscris pe ele nu trăda nimic pentru ceilalți, mă gândeam eu – puteau să conțină de fapt niște flacoane cu vreun elixir rar sau cu explozibil. De la o altă masă, însă, un domn în vârstă îmi strigă: De unde ai luat Gili Mocanu? Așa am intrat în vorbă. Mi-a recomandat volumul negru – cel alb nu era atât de convingător, spunea. Mărturisesc că ulterior așa mi s-a părut și mie. Sau mai bine zis, volumul alb era pentru un alt tip de gust decât al meu.) Aici titlurile lucrărilor sunt tăiate în stâncă. Scurte. „Fără titlu”, în general. Structuri, pământ surpat, pământ rupt ca un coltuc de pâine. Amintesc și tabloul Names of God – înscrisuri sfărâmate, stâlcite.

Gili Mocanu, Fără titlu

Văzuți unul după altul (cum fac eu acum), VB și GM par că radicalizează sexul lucrărilor lor. VB își face mai alertă feminitatea, GM își netezește mai mult masculinitatea. Îmi prinde bine să resimt așa ceva dimineața – modul altora de-a trăi cu sexul lor. Cred că de regulă când ne trezim, mai ales vara, ne aflăm într-un soi de confuzie (nu sexuală în sensul de ce orientare avem! ci sexuală în sensul de ambuscadă între psihic și spiritual, unde apare tendința de-a lâncezi mai mult în psihic și afecte). Avem nevoie de cineva să ne reintroducă în lume – cum au făcut-o pentru mine acum acești doi artiști români.