Romanul meu. Ceară și bronz (fragment)

Romanul meu. Ceară și bronz (fragment)

Wax is for women: Bronze is for men.

Our fate is only given in fight,

to die by divination is given to them.

(Osip Mandelștam, Tristia)

 

 

  1. Drumul – Punctul de control

 

Ariadna aștepta – își ținea palmele reci de-a lungul gâtului înspre piept, gestul ei de așteptare.

Relua în minte parcursul întâmplărilor. Doica ei care îi transmisese lui Tezeu mesajul. Firul pe care mai apoi tot doica îl lăsase la capul patului acelui tânăr. Ea nu-l văzuse cu ochii ei, doar doica spunea că e chipeș. Iar acum, în fața ei, pe pământ, vedea capătul acelui fir, îl contempla îndelung – un boț de sfoară care ținea în el promisiunea bărbatului, a chipului său necunoscut. A tot ce era el și urma să vină către ea, să-l primească. Și atunci zâmbea.

Repede, însă, zâmbetul acela se desfăcu într-o grimasă. Da, firul era la el, dar de unde putea ști ea că e Tezeu cel ce va ieși din labirint? De ce să fie atât de sigură că el va învinge și nu celălalt? Și, dacă-i așa, poate că cel pe care ea îl va întâmpina nu va fi tânărul chipeș, ci Minotaurul. Apoi – încă mai rău – dacă ea nici nu-și va da seama care din ei e cel care urma să vină și căruia ea să-i fie soață? Ce știa doica bătrână și gârbovită ce înseamnă un om frumos – poate că el nici nu era chiar atât de…

Unul din ei va ieși. Un bărbat. Un monstru. Dar va fi acela Tezeu? Îl va putea ea distinge, ea care nu avea habar nici bărbații cum sunt, nici Minotaurul cum arată…

Acum, toată așteptarea plină de speranță de mai înainte se lichefie și Ariadna începu să se tânguie deznădăjduită.

 

Autocarul gonea. Părăsise autostrada, virând pe un drum departe de așezări și de oraș, în câmpul pustiu. Înăuntru, grupul copiilor era animat, pălăvrăgeau tare între ei, entuziasmați, poate nu neapărat de destinație în sine, cât de prilejul de-a merge într-o excursie cu clasa. Și de fapt, nu entuziasmați era cuvântul, altceva îi electriza, o stare mult mai ușoară care, datorită vârstei lor (unsprezece-doisprezece ani), nici nu încăpea încă într-un adjectiv. Așa ceva vine abia mai târziu, când tânărul trece încet în adult – vine abia din prea multă conștiință, când omul începe să-și dreseze stările în categorii. Entuziasm, tristețe, apatie. Apatie.

Ea îi tot privea și, în pofida oboselii din noaptea anterioară, cu instinctul unui vânător, tot încerca să capteze acel sentiment. Deocamdată în ei, nu se depusese și cuvântul, nu era nevoie de el – dar când se întâmplă asta? Nici nu băgăm de seamă, își zise, la douăzeci și patru suntem de mult sub jurisdicția unei categorii. Nu e ceva care să se petreacă într-un moment crucial și pătimaș, când avem prima suferință cu adevărat intensă și pe toți ceilalți ca martori. Ci abia pe urmă, într-o clipă oarecare, arbitrară, când așteptăm în metrou sau când alegem un bolero într-un magazin Vintage – cuvântul se instalează și aflăm că suntem deprimați sau volubili și nu mai știm cum e fără acel cuvânt. Nu mai știm.

Se întoarse către bărbatul de lângă ea, având impresia că împreună gândiseră acele lucruri, simultan. Că dialogul lor se continua prin șopotul tăcut, intuitiv, dintre ei („șopotul acela de undeva din zona diafragmei”). Dar el se uita înainte, cu bărbia în față, cu masca aceea a lui impasibilă la ce e în jur. (De o vreme și ea preluase, pe nesimțite, aceleași trăsături, se trezea că le repetă – chipul ei turnat în matrița mimicii lui – cât o enerva!). Când, după câteva secunde, îi simți privirea, el clipi brusc:

– Oribilă toată hărmălaia asta a plozilor, și pe tine te deranjează nu-i așa? Nu-i nimic, ajungem îndată!

Advertisements

Welcome!

Bună tuturor! Pentru început, așa va arăta blogul meu (până mă inițiez mai asiduu în WordPress, deocamdată merg de-a bușilea pe acest tărâm).

Am decis să-l pornesc în română. Poate la un moment dat îl voi scrie și în engleză. O descriere-argument a blogului găsiți aici.