Omul în casa de lemn

Omul în casa de lemn

Am citit anul trecut câteva fragmente din jurnalul lui Eugen Negrici publicate într-o revistă culturală. Era acolo o notiță care spunea că două sunt motivele pentru care o femeie se apucă să scrie. Primul: când vrea să seducă; pe al doilea nu reușesc să mi-l amintesc, în mintea mea, în locul imaginii acelor cuvinte pe pagină e un blanc, nici nu mai știu dacă la Negrici ordinea motivelor era aceasta și nu invers, cum ar putea fi acest lucru interpretat psihologico-artistic?, dar psihanalitic? Totuși, tocmai această omisiune (voluntară sau nu) a memoriei mele despre al doilea motiv și reținerea primului mi se dezvăluie ca un parcurs incitant de la care să pornesc.

Să luăm ce cunoaștem: dorința de seducție prin literatură. O parte din mine obiectează că această reducție pe genul feminin e tardivă. Că, în fond, scriitorii în general sunt propulsați de impulsul de-a seduce. Că, mai departe, de ce să vorbim despre asta doar legat de scriitori și să nu extindem la întreaga tagmă artistică – cum rămâne cu pictorii, regizorii, muzicienii? În final, că dedulcirea minții umane cu asemenea aforisme nu face decât să clocească noi segregări împrejmuite cu sârma ghimpată a inteligenței. Însă, am poftă de jocul lui Negrici și o să încerc să-l iau ca atare. Să seduc, deci.

Când scriu (indiferent ce, eseu sau proză), mi se conturează dinainte silueta cuiva. Nu numai a unui posibil cititor pe care deja să-l cunosc. Ci, adesea, a unui bărbat care stă cu spatele, în picioare, ușor aplecat deasupra unei mese, în fața unei ferestre, într-o casă din lemn. (Flaubert spunea că pe Michelangelo și-l închipuie în întuneric, cu o lumânare, cu spinarea încovoiată peste vreun desen sau plan la care lucrează. Dar nu cred că imaginea mea provine de aici. E doar, într-un fel, convergentă. Amândouă imaginile, și a lui Flaubert și a mea, își sunt anterioare lor însele, arhetipale.) Silueta bărbatului pe care-l văd e, mai mult decât carnală, una meditativă – alcătuită la încrucișarea aburilor gândurilor necunoscute și a atmosferei personale ale acelui celălalt, către care sunt emanate stafiile dinăuntrul cuvintelor mele. Aceste stafii – și modulația lor în aer, intensitatea coregrafiei lor, interacțiunea dintre moleculele lor și cele ale celuilalt – preschimbă și sunt preschimbate de orice infimă încordare din silueta bărbatului. Uneori, el doar privește pe geam, alteori îl simt cum bate ușor în masă (a nerăbdare?) sau lovește ceva cu ciocanul (un obiect din porțelan, o nucă, un cui?). Sunt dăți când și eu îi întorc lui spatele și pe spinările noastre se zburlesc sute de fire dintr-un sânge electric, alb, polizat de toate venele, angoasele și iubirile. Când ies în lume, firele astea se lungesc, unele se articulează ca un bici și vociferează, altele mă trag puțin îndărăt, în preajmă. (Mă gândeam de curând că poate nu trebuie să fii mereu „la țintă” – la țintă cu vorbele tale, la țintă cu acțiunile tale, la țintă cu starea ta – pentru a izbuti să nu fii „pe lângă”. Cele două mari obsesii. Poate mai bine e să fii știi să fii în preajmă. Știu asta, dar mai am până s-o știu. Ca pe multe alte lucruri.)

Da, această vedenie a bărbatului în casa de lemn năvălește – în sinea mea și din mine în intenția scrisului meu – cu un întreg tsunami erotic. De la parada de idei și teorii pe poante agere și în tutu în jurul unor autori care mă influențează, la bravada de valkyrie care face față suferințelor. Până la pulsul mat, atemporal, când scrii fragilitatea lucrurilor, pulsul acela care-i nonșalant dacă e feminin sau nu. Până la accentul matern. Da, cuvintele vor să seducă și stilul e și o supă de hormoni. (Iar cochetăria nu merge să fie agonică – ea e vie, sau deloc.) Dar, ceea ce mai face această tentativă de atracție e să plămădească scrisul din mers, dincolo de intenția inițială (care, fiind vorba de o femeie, e încă dificil de clasificat, ar spune probabil Negrici).

Și ajungem la al doilea motiv pentru care o femeie scrie, cel uitat. Să încercăm să-l reconstituim: dacă primul ținea de eros, celălalt pesemne că se înrudea cu moartea. Să fie faptul că o femeie scrie când tinerețea i-a trecut? Sau când consideră că a pierdut totul și a pierdut până și fatalismul că a pierdut totul? Sau când – din vocația de-a se uni cu tot (ceea ce s-ar numi sentiment de sacrificiu) – dorește ca prin scrisul ei să devină una cu o anumită persoană, cu o anumită stare sau vis? Cuvintele ei – asemenea unei formule magice – s-o reaștearnă în natură, în elemente, între claviculele lucrurilor unde să le asculte, să le încălzească. Dar, cred că pe acest al doilea motiv o să-l las așa cum l-am găsit: nenumit.

Pe cine încercăm noi, femei sau bărbați, să seducem prin stil? Am avut de-a lungul timpului o listă consistentă. O parte din ea încă mai există. În ultima vreme, însă, încerc prin stilul meu să-L seduc pe Dumnezeu (sau, dacă vreți, puteți să-i spuneți acea energie a universului). Să ne dezmorțim puțin unul în altul, și eu și El.

Pete solare

Pete solare

Încă n-am terminat cu dificultatea de-a supraviețui verii. Când am conceput acest calendar, prima lectură de vară care mi-a apărut în minte a fost „Stol de păsări albe” de Yasunari Kawabata. (Precizare: mă sâcâie puțin cuvântul „lectură” – îmi dă senzația unui act în care nu ești dedicat, îngurgitat, transformat de o carte. Pare mai curând o răsfoire leneșă, sub ochelari Ray Ban, pe un șezlong dintr-un mall. Ca și cum ai „lectura” din filosofia lui Sartre și te-ai simți edificat de modul în care ai putea s-o aplici în marketing… Nu că lumea contemporană nu s-ar deda unor asemenea istețisme! O să găsesc un termen mai calin în loc de „lectură”.)

Așa. Kawabata. Amintirea pe care mi-au lăsat-o romanele lui e de mișcare în cerc. Interminabilă. Cuvintele și scenele au ca nucleu momente ale unor personaje. Gesturile lor. Imagini ale lor care lâncezesc în istorie din prezent până epoca Heian. Momente de frumusețe, întristare și dezgust (deși, la Kawabata, frumusețea pare mai curând doar numele ei pus pe post de cap pe trupul întristării și al dezgustului). 

În vara în care am citit romanul de care vă spuneam, două au fost imaginile care mi-au pulsat din această carte. Era un acolo un personaj feminin care avea pe sâni niște pete negre, întărite, din care se ițeau fire de păr. Într-unul din momentele ei, femeia asta își tăia cu o forfecuță de unghii acele fire de păr. Mai era și o fată care avea brodat pe kimono motivul celor o mie de cocori – stolul de păsări albe. Bărbatul privea toate acestea. Nu atât le comenta sau le interpreta, cât doar privea în mintea lui către petele negre de pe sânii acelei femei și către petele albe de pe kimono-ul tinerei. La Kawabata, o imagine e prea plină și, în același timp, prea simplă pentru a accepta teoria. Ea se scutură de teoriiși o face inconștient. Imaginea e doar ceea ce ea este. Ca o piesă de Go pusă pe tablă – marchează un teritoriu în timp. Negru sau alb.

În acele zile, în halucinațiile ce irump pe retină
de la soare, regăseam și eu acele pete negre scârboase și petele albe ale cocorilor brodați. Se suprapuneau. Kawabata, la fel ca prietenul lui Yukio Mishima, discută programatic în romanele lui despre pervertirea tradiției și a60306363b439ec2ed0b6107308202802-0-700_700 profunzimii Japoniei, despre risipirea acelui simț al timpului care toarce în detalii. Așa că în acest roman, aceste două detalii – cele două tipuri de pete – devin niște găuri negre care mătură totul din jur, până și personajele, pentru a recupera ceva. Dar ceva ce e dincolo de dialectica dintre trecutul nipon și prezent, dintre spiritualitate și mimetism.

A fost o vară cleioasă, aceea.

Anul următor, în iunie, mi-a fost dat să văd o imagine care, de-atunci, tot modifică în mine sentimentul despre anotimpul canicular. (Mama obișnuia să-mi spună că ei îi place vara pentru că oamenii fără adăpost nu mai sunt nevoiți să doarmă și să hoinărească în frig.) Eram pe Magheru – fiind sâmbătă dimineața, bulevardul era mai mult pustiu – mergeam avântat și frivol către biblioteca BCU. Pe lângă Cinema Patria, pe marginea trotuarului: un bărbat și un băiețel. Dormeau întinși pe bucăți de carton și pe haine. Îmbrățișați. Câteva secunde m-am oprit să-i privesc. Apoi ceva s-a schimbat în ritmul mersului meu. Petele negre de pe sânii acelui personaj feminin, petele albe de pe kimono, și între ele această mandorlă a unui tată și a unui copil care dorm pe stradă. Și-ți mai spui în gând că trebuie să reziști?…

Vara. Cataloage. Vioara Bara. Gili Mocanu

Vara. Cataloage. Vioara Bara. Gili Mocanu

Voi începe calendarul cu vara pentru că în mijlocul ei ne aflăm.

Strașnică perioadă! Vorbeam cu niște prietene despre anotimpul acesta – una dintre ele spunea că e psihedelic. Nimic nu mai are sens vara. Pentru că, într-un fel, totul a fost planificat: pentru concedii și vacanțe, pentru munca și deadline-urile de după. Și pare că timpul a fost astfel dezafectat. Iar cei care nu-și planifică (dintre care fac parte) ajung să resimtă și să fie infestați cu toate carcasele goale din care ceilalți au luat timpul. Carcase ca cele de carne de vită atârnate prin abator (ah, precizare: nu-mi place să folosesc cuvântul abator pentru că deja, în literatura ultimelor decenii, cuvântul acesta a fost râcâit la maxim, somat aproape la fiecare strigare. O să scriu cu altă ocazie despre lucrul acesta și despre sentimentul meu legat de el).

Așa încât e dureros să te descurci cu cititul vara. Pare că și cuvintele duhnesc a carne combinată cu miros de hotel și aeroport. În adolescență (și văd că încă mă ține), aveam impresia că a citi o carte vara, în vacanță, e ca și cum ai sta într-un șanț. (În momentul în care scriu aceste rânduri, memoria mea despre vacanțele din liceu se concentrează toată într-un unic moment nefericit în care mă luptam să citesc Magicianul de John Fowles. A fost o îmbrățișare sufocantă între mine și acest roman. Ca senzație – e genul de proză pe care-l lași să se prelingă peste tine, uleios, efect cu-atât mai accentuat de canicula verii.)

Și, poate că nici n-ar trebui să vă vorbesc despre citit. Ci despre privit. Și nu despre cărți, ci despre albume. Mai exact, despre cataloage/albume pe care le-am primit vara trecută și vara aceasta (și pe care în această dimineață le-am regăsit în biblioteca mea).

E vorba de Miere de spin, catalogul expoziției Vioarei Bara de anul trecut, din iulie. Expoziția a avut loc la Palatul Mogoșoaia, curatoriată de criticul Erwin Kessler care a scris și prezentarea din catalog. De vreme ce am spus că deocamdată nu citim, ci privim – am dat direct la imagini și la titlurile lor. „Și Dumnezeu este foarte nehotărât cu noi”. „Universul cel mare mănâncă universul cel mic”. „Datu-ți-s-a o singură clipă eternă și Luna s-a făcut roșie”. „Peștele-ochi doarme cu fața spre lună”. „Fata din spatele Soarelui”. Acestea sunt câteva din titlurile tablourilor Vioarei Bara. Parcurgând aceste cuvinte/versuri/haiku-uri, lumea nu pare mai suportabilă, dar oarecum  mai manevrabilă. Lucrările aferente acestor titluri iradiază caniculă. Canicula care e și în mintea celor hipersensibili la fenomenul ilicit numit vară.

O iguana mananca o alta iguana
Vioara Bara, O iguană mănâncă o altă iguană

Cel de-al doilea catalog de care pomeneam e al lui Gili Mocanu, făcut de Galeria H’art. Un catalog/album în două volume maniheiste – unul alb și unul negru care au pe copertă doar inițialele artistului. GM. Ca la un document strict secret. (Acum câteva săptămâni, în seara când am primit aceste volume, am mers la o terasă. Volumele erau pe masă. Acel GM înscris pe ele nu trăda nimic pentru ceilalți, mă gândeam eu – puteau să conțină de fapt niște flacoane cu vreun elixir rar sau cu explozibil. De la o altă masă, însă, un domn în vârstă îmi strigă: De unde ai luat Gili Mocanu? Așa am intrat în vorbă. Mi-a recomandat volumul negru – cel alb nu era atât de convingător, spunea. Mărturisesc că ulterior așa mi s-a părut și mie. Sau mai bine zis, volumul alb era pentru un alt tip de gust decât al meu.) Aici titlurile lucrărilor sunt tăiate în stâncă. Scurte. „Fără titlu”, în general. Structuri, pământ surpat, pământ rupt ca un coltuc de pâine. Amintesc și tabloul Names of God – înscrisuri sfărâmate, stâlcite.

20121030133316-Brincusiana__acril_pe_panza
Gili Mocanu, Fără titlu

Văzuți unul după altul (cum fac eu acum), VB și GM par că radicalizează sexul lucrărilor lor. VB își face mai alertă feminitatea, GM își netezește mai mult masculinitatea. Îmi prinde bine să resimt așa ceva dimineața – modul altora de-a trăi cu sexul lor. Cred că de regulă când ne trezim, mai ales vara, ne aflăm într-un soi de confuzie (nu sexuală în sensul de ce orientare avem! ci sexuală în sensul de ambuscadă între psihic și spiritual, unde apare tendința de-a lâncezi mai mult în psihic și afecte). Avem nevoie de cineva să ne reintroducă în lume – cum au făcut-o pentru mine acum acești doi artiști români.

Calendar

Calendar

Când eram la facultate la Literatură Universală și Comparată, trebuia să citesc cât mai mult în cât mai puțin timp. Uneori mă simțeam ca la McDonald’s – hălci de pagini se cereau înghițite pe nemestecate. Romane, poezie, critică, eseistică, filozofie (da, era „cu de toate”). În fine, poate că acesta e cel mai fin extremism, extremismul cunoașterii. (Dar aștept să cunosc mai multe despre mine însămi, să văd cum această opinie va fluctua. Brrr!)

Însă, îmi place să-mi închipui versiunea gurmandă a literaturii. Să văd cum o carte (sau o povestire sau o poezie) se pretează unui anumit anotimp, unei anumite luni din an (și nu oricând, oricum, oricât). Sau cum textul se unduiește în funcție de recitirea lui într-un alt sezon. De aceea, m-am gândit să pornesc acest calendar al cărților. Nu e vorba doar de a savura o carte într-un anumit moment. Ci și de-a te savura pe tine însuți încă o dată. Să te savurezi, să te introspectezi, să te confrunți.

Să confrunți moartea. (Alunec pe o patină funestă, în viziunea unora – pe blog trebuie să promovezi lucruri pe un ton entuziast și glorios – nu excelez la așa ceva, deși la testul de personalitate al lui Jung a rezultat că sunt în categoria Champion – dar campion poți fii și pentru nostalgii.) De câte ori am recitit până acum (într-adevăr, până la douăzeci și șase de ani n-au fost chiar atât de copleșitor de multe ori, dar au fost), se insinua o fulgurație a morții. Ca și cum cărții înseși i s-ar fi acrit de mine, ca unei bătrâne care nu mai vrea să povestească, vrea doar să stea cu obrajii între palme, coatele înfipte în genunchi, să tacă, iar nepoții să se descurce cum pot cu entropia universului. Și eu deopotrivă mă săturam să regăsesc aceleași lucruri dar fără frumusețea dreptului acelei prime nopți cu textul. Ce să ne mai zicem? Dar până și acreala aia mută merită ascultată și obținută de la o carte. Pentru că nu e vorba de-a citi (sar de la una la alta). Dar chiar așa e, verbul „a citi” e unul întrucâtva meschin. De fapt te catapultezi într-o lume, într-un răstimp.

Încă ceva. Îmi amintesc că la facultate aveam un coleg care oricând vorbea la curs sau după, indiferent despre ce carte era vorba, aducea în discuție pe Don Quijote. Mă gândesc dacă nu cumva și acesta e un mod de-a reciti. Spunea „Don Quijote” și pe limbă îi era ca o pastilă care-l trimitea acolo, între morile de vânt. Tripster. Să spui asta în fiecare anotimp și să privești cum se modifică savoarea și efectul. Ar trebui să scriu o povestire în care un personaj face asta și, tot consumând această pastilă, își consumă moartea (ca side-effect, i se reduc și senzațiile din timpul actului erotic). Sau o povestire în care fiecărui om să-i fi fost alocat un număr limitat de recitiri a unor anumite cărți, și-atunci oamenii – când și-au terminat doza – să facă schimb între ei. Hei, îmi dai doza ta Frații Karamazov pentru o doză de Sonete din Shakespeare? Pe șest, în întuneric. Din public, un gând al meu observă că numărul de recitiri oricum e limitat și întreabă cum rămâne cu literatura orală. Toate la timpul și răstimpul lor.