Pete solare

Pete solare

Încă n-am terminat cu dificultatea de-a supraviețui verii. Când am conceput acest calendar, prima lectură de vară care mi-a apărut în minte a fost „Stol de păsări albe” de Yasunari Kawabata. (Precizare: mă sâcâie puțin cuvântul „lectură” – îmi dă senzația unui act în care nu ești dedicat, îngurgitat, transformat de o carte. Pare mai curând o răsfoire leneșă, sub ochelari Ray Ban, pe un șezlong dintr-un mall. Ca și cum ai „lectura” din filosofia lui Sartre și te-ai simți edificat de modul în care ai putea s-o aplici în marketing… Nu că lumea contemporană nu s-ar deda unor asemenea istețisme! O să găsesc un termen mai calin în loc de „lectură”.)

Așa. Kawabata. Amintirea pe care mi-au lăsat-o romanele lui e de mișcare în cerc. Interminabilă. Cuvintele și scenele au ca nucleu momente ale unor personaje. Gesturile lor. Imagini ale lor care lâncezesc în istorie din prezent până epoca Heian. Momente de frumusețe, întristare și dezgust (deși, la Kawabata, frumusețea pare mai curând doar numele ei pus pe post de cap pe trupul întristării și al dezgustului). 

În vara în care am citit romanul de care vă spuneam, două au fost imaginile care mi-au pulsat din această carte. Era un acolo un personaj feminin care avea pe sâni niște pete negre, întărite, din care se ițeau fire de păr. Într-unul din momentele ei, femeia asta își tăia cu o forfecuță de unghii acele fire de păr. Mai era și o fată care avea brodat pe kimono motivul celor o mie de cocori – stolul de păsări albe. Bărbatul privea toate acestea. Nu atât le comenta sau le interpreta, cât doar privea în mintea lui către petele negre de pe sânii acelei femei și către petele albe de pe kimono-ul tinerei. La Kawabata, o imagine e prea plină și, în același timp, prea simplă pentru a accepta teoria. Ea se scutură de teoriiși o face inconștient. Imaginea e doar ceea ce ea este. Ca o piesă de Go pusă pe tablă – marchează un teritoriu în timp. Negru sau alb.

În acele zile, în halucinațiile ce irump pe retină
de la soare, regăseam și eu acele pete negre scârboase și petele albe ale cocorilor brodați. Se suprapuneau. Kawabata, la fel ca prietenul lui Yukio Mishima, discută programatic în romanele lui despre pervertirea tradiției și a60306363b439ec2ed0b6107308202802-0-700_700 profunzimii Japoniei, despre risipirea acelui simț al timpului care toarce în detalii. Așa că în acest roman, aceste două detalii – cele două tipuri de pete – devin niște găuri negre care mătură totul din jur, până și personajele, pentru a recupera ceva. Dar ceva ce e dincolo de dialectica dintre trecutul nipon și prezent, dintre spiritualitate și mimetism.

A fost o vară cleioasă, aceea.

Anul următor, în iunie, mi-a fost dat să văd o imagine care, de-atunci, tot modifică în mine sentimentul despre anotimpul canicular. (Mama obișnuia să-mi spună că ei îi place vara pentru că oamenii fără adăpost nu mai sunt nevoiți să doarmă și să hoinărească în frig.) Eram pe Magheru – fiind sâmbătă dimineața, bulevardul era mai mult pustiu – mergeam avântat și frivol către biblioteca BCU. Pe lângă Cinema Patria, pe marginea trotuarului: un bărbat și un băiețel. Dormeau întinși pe bucăți de carton și pe haine. Îmbrățișați. Câteva secunde m-am oprit să-i privesc. Apoi ceva s-a schimbat în ritmul mersului meu. Petele negre de pe sânii acelui personaj feminin, petele albe de pe kimono, și între ele această mandorlă a unui tată și a unui copil care dorm pe stradă. Și-ți mai spui în gând că trebuie să reziști?…

Advertisements