Googly googly googly

De mult nu mi s-a mai întâmplat să plâng așa la un film!

(Poate că n-ar trebui să încep astfel – în loc să-i incite pe oameni, fraza de mai sus ar putea să-i facă pufnească a lehamite – mai ales pe cei ce știu c-am terminat un master la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii cu o disertație pe film – ce student la CESI bocește la filme în loc să le urmărească intelectual, rece, cu tolba plină de referințe cinematografice obscure, notând minutul și cadrul? – și în ce ligă Z se află filmul acela la care a plâns? – da, rata încrederii în mine ar fi numaidecât sabotată. Asta e, eu cred că mărturisirile sincere și nepopulare constituie uneori un bun PR.)

Filmul cu pricina nu e nou, e din 2008. Dar nu-mi amintesc să fi auzit de el pe când îmi făceam veacul în adolescență. The Fall, regizat de indianul Tarsem Singh, cu actori aproape necunoscuți (dintre care, extraordinara fetiță protagonistă, Catinca Untaru, e româncă). În anii ’20, la un spital-sanatoriu, o copilă româncă – imigrată cu familia în SUA – întâlnește un tânăr cascador de la Hollywood din filmele mute. Amândoi pacienți, amândoi răniți în urma unor căderi (și accentuez – e vorba de căderi, nu doar de căzături fizice). O relație electrizantă între ei. Și povestea începe. Povestea pe care, în fiecare zi, tânărul i-o deapănă fetiței, și care cere și vieții s-o urmeze. Cinci bandiți jurați răzbunării (Banditul Albastru, Indianul, Fostul Sclav, Omul cu bombele și… naturalistul englez Charles Darwin) plus un Mistic, un guvernator odios, o prințesă la ananghie, și Vestul Sălbatic ale cărui „oaze” nu sunt obișnuitele saloon-uri, ci câteva terase asiatice și palate indiene. Toate trecute printr-un alambic suprarealist. (Imaginile, chiar și când deviază către manierism, se susțin aici. Aș zice că are ceva din flamboianța cinema-ului sud-coreean – minus incesturile. Singh apelează abil la citări și aluzii din filmele mute, și chiar și la împrumutul unei scene dintr-un documentar pe care universul CESI a conspirat să-l văd anul acesta, e vorba de Baraka din 1993.)

Nu știu voi, dar eu tânjeam după o asemenea poveste. Și pentru că în ultimele luni (după multă vreme, tihnite și prielnice) chakra reveriilor mi-a fost mai puternic activată. Iar basmul de aici nu e unul al happy-end-ului. Ci – ca orice basm adevărat – e unul al misterului. Știți, stranietatea aceea legată de filmele mute. Frisonul acela pe care ele ți-l șfichiuiesc prin toate oasele, mai cu seamă după ce-ai crescut în Full HD Resolution. (Coincidență: cam în aceeași perioadă luasem „Cartea iluziilor” de Paul Auster. Acolo se vorbea despre un
actor și regizor de film mut – fictiv – care a dispărut în culmea carierei, în anii ’20. Prin anii ’80, protagonistul scrie o carte despre el, apoi află că, de fapt, omul considerat de toți mort e încă viu și vrea să-l cunoască. În afara intrigii, ceea ce hipnotizează sunt reflecțiile despre peliculele mute. Amintesc una – o redau aproximativ: că imaginea acestui tip de film e pură tocmai pentru că ea nu e îngreunată de sonor, și tocmai de aceea, ea redă figura și e dincolo de reprezentare.)

Cel mai straniu aspect al filmului mut (pe care eu l-am descoperit abia când am vizionat The Fall) îl reprezintă cascadorii lui. Cei care cădeau, în locul actorilor. Filmul mut geme de astfel de momente de căderi, plonjări, bușiri, lovituri, slap-stick (mă rog, astea din urmă apar mai mult în comedii). Adică – tot soiul de acțiuni pe care mintea e învățată să le coreleze cu sunetul lor. Nu cade nimeni fără să duduie, de la Adam încoace. Dar însuși zgomotul e aici suprimat. Și acele acțiuni se decojesc de o latură a lor – devin nefirești, himerice – atenționează asupra trupului uman și asupra mișcării lui. E căderea un gest? E gestul ei o imagine? Absența sunetului nu face imagine impersonală. Dimpotrivă, îi insinuează o valență personală pentru care, ca spectator, ești nevoit să lupți. Absența sunetului o resimți în imagine precum acei oameni care și-au pierdut un picior sau o mână și simt încă durerea membrului dispărut. Umbra durerii din compasiuneape care n-o mai poți întinde în tot trupul.

Iar anonimitatea cascadorilor din filmul
mut implică acea valență personală. Cineva care rămâne anonim nu e anulat ca persoană. Tânărul din The Fall reunește toți acei cascadori rămași necunoscuți. Un mit. Pe ei, îi poți doar ghici camuflați sub o pălărie sau într-o fracțiune de secundă în care trupul lor efectuează căderea în peliculă. În ei se concentrează mutismul acestor filme și peste ei se așterne țesutul muzicii de vioară sau pian ce acompaniau vizionarea. Niște oameni care au fost dematerializați pentru ca ei să stăruie doar sub forma imponderabilă a actului lor. Și acel act leagă tot filmul.